Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mioritismul – amorsă a confuziilor

        de Gabriel Coşoveanu

Din câte ne putem da seama, urmărind opiniile clasei politice, în general, dar şi ale unei bune părţi a elitei intelectuale, ne convine în continuare să ne legănăm într-o istorie naţională cvasi-mitologizată, alergică la impulsul autocritic. Noi am fost şi-am rămas cei buni, cei blânzi/ timizi, ospitalieri fără pereche şi degrabă donatori ai hainei de pe noi – toate atributele demne să împodobească un popor născut pentru a fi inseminat, necum să-i domine pe alţii sau să exporte idei. Am fost, cu alte cuvinte, şi poate suntem încă, primejduiţi (cum a sesizat, ridicând ipohondria vinovată la mit, unul trist, Eugen Negrici), şi astfel s-ar explica înapoierea de varii feluri. Dacă ai lua în serios o ultradifuzată reclamă triumfalistunicizantă, până în măduva ei păşunistă, noi am fi „grădina Carpaţilor”, o ţară cu drumuri apte pentru pitoreasca, inubliabila căruţă cu fân. Că acel cioban din veac, imperturbabil în arhaicitatea sa, nu poate fi departe în peisaj, pare să nu deranjeze din cale-afară, ba chiar să gâdile fibra mioritică, cât se poate de rezistentă încă, în total dispreţ faţă de realităţile mileniului trei şi fără să se ţină cont că vorbim de o metaforă. Nu una simplă, e drept, ci incavată cu talent unui discurs identitar, totuşi doar o metaforă, relevantă pentru un curs de literatură, nu pentru nevoia de modernizare a naţiei.

Una dintre primele urgenţe de clătinare a confuziei dintre social şi literar ar consta în sabotarea imaginilor cu grădina edenică, pe care nu trebuie s-o poluezi cu maşina, că oricum ţi-ai rupe-o dacă te captează, vreo clipă, măreţia munţilor ce aur poartă. În idilismul vădit, era musai ca locuitorul să se nască poet, şi aici e iarăşi un aspect care se necesită de îndată plivit din „grădina” obiectivată a înţelegerii de sine. Nu capacitatea de liricizare defineşte, consacră şi impune un popor, ci, dimpotrivă, abordarea lucidă a unui rol propriu în istorie, responsabil, adică orientat, consecvent şi autentic. Oricum ai privi lucrurile, şi cât te-ai sili să le priveşti patriotic, grădina ornată metaforic nu valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu dispune de grădinar priceput. În raport cu „aceste locuri stăpânite de natură”, în care ar fi dorit, patetic, să se nască dubios de fericitul protagonist al reclamei invocate, am fi preferat locuri stăpânite de cultură. Nu în sensul plantării de biblioteci în locul arborilor şi pe malurile unde argint e pe ape şi aur în aer, ci în direcţia unei gândiri coerente, care să nu pună laolaltă, cu nonşalanţă, lăudarea naturii copleşitoare şi defrişările deloc lirice. Începe să se contureze un nedorit paradox: literatul din noi devine tot mai mefient faţă de limbajul său specific, unul al mărcilor stilistice personalizate, mereu distanţat de formulele primite de-a gata, şi tot mai înclinat spre precizarea „tehnică”, pur denotativă, care să ajute, cumva, la definirea arealului mai aproape de realitate. Or, ceea ce ne înconjoară nu e deloc literar, decât dacă apare o privire literaturizantă, care, oricât de blagian-merituoasă, nu face infrastructură, locuri de muncă şi alte chestiuni, nu?, de tot pedestre, strict măsurabile în standarde economice şi de civilizaţie. Noi rămânem poeţi, specie pentru care cuantificările, în kilometri de autostrăzi absenţi şi în bani topiţi ca în imperiul misterelor din Dosarele X, reprezintă preocupări aproape vulgare, sigur „neînălţătoare” spiritual. La un pol, Mioriţa, la celălalt, în caz că vrem să ne arătăm şi o faţă mai energică, Dracula, mit confecţionat preponderent de străini, care, iarăşi, ca un făcut, nu pare să-l deranjeze pe român, dispus să se instaleze în el cu plăcere.

Demersului critic, canonizant, în sensul maiorescian, i s-a substituit, cu destul succes, un ancadrament emoţional, în care ipoteza sanctificării „Domnului Eminescu” şi aceea a fetişizării hemografiei lui Nichita Stănescu au devenit monedă curentă. După cum acestei confuzii între teoria literară şi scornelile sforăitor-naţionaliste i se asociază, la pachet, diatribele cu îndemnuri la crimă la adresa unor voci care refuză, de plano, proiectul mitologizant, unul perdant, căci anacronic şi ofensator pentru alte popoare (vezi o formulare aberantă a lui Noica, pe care am văzut-o înrămată pe pereţii unor instituţii de prestigiu: „Singura limbă în care se poate scrie poezie e limba română”). Constatăm c㠄prinde”, şi încă bine, retorica lăcrămoasă a „neamului cântăreţ”, oropsit, sigur obidit, pândit de eliberări violente. Dureri înăbuşite era însă, o fază, şi aceea literară, o mineriadă (motorizată de „Moarte intelectualilor!”) e altă fază, din altă galaxie, far away. Textul literar e judecabil după tipicul domeniului; segregarea socială asumată e judecabilă după alte legi, din acelea care trimit vinovaţii unde le este locul. De altfel, câţi dintre cei care difuzează, încă o dată, a câta oară?, prin Parlament, un fel de extrase „scandaloase”, chipurile tip leznaţiune, din Politicile lui Patapievici, au citit părerile critice la adresa neamului propriu semnate de un Miron Costin, un Dimitrie Cantemir, de Dinicu Golescu sau Ion Codru Drăguşanu, de B. Fondane sau Emil Cioran? De D. Drăghicescu ori E. Lovinescu? De o pleiadă întreagă de eseişti excepţionali care au schiţat teorii ale stigmatului românesc? Dar ce zic eu, să-mi iau seama: cine poate crede că un cineva care îndeamnă la violenţă a trecut prin lecturi modelatoare, care să-i fi amprentat conştiinţa, spre a-l scoate, cât de cât, din propriul ego superinflamat? Una peste alta, autorecomandarea mioriticului pentru un Panteon universal (vai, maladia retorică prin ductus doritor de Premiu Nobel) are o problemă delicat-principială: itemii problematicii identitare au, deocamdată, aspecte naţionaliste. S-ar cuveni să reflectăm.

© 2007 Revista Ramuri